De mii de ani, oaia nu a fost doar o sursă de hrană. A fost si monedă de schimb, simbol spiritual și fundație economică pentru sate întregi. În jurul ei s-a clădit o cultură care încă trăiește.
Ciobanul român nu era doar păstor. Era meșter, muzicant, astronom amator și uneori chiar negustor. Trăia printre munți, în stâne izolate, urmărind cerul și învățând rostul stelelor. O viață grea, dar plină de sens. Nopți reci sub cerul liber, cu ochii pe turmă și sufletul în cântec.
Transhumanța – mutarea sezonieră a oilor între munte și câmpie – nu era doar o practică economică. Era un mod de viață. Ciobanii străbăteau sute de kilometri, schimbând peisaje, dar și comunități. Adunau povești, obiceiuri, rețete și cântece, purtând cu ei cultura de la munte la vale.
Puțini știu că în Moldova medievală, oaia era atât de importantă încât apărea pe stemă. Un animal blând devenit simbol de stat. Nu întâmplător. Oaia oferea tot: lapte pentru caș și urdă, lână pentru haine, piele pentru opinci, iar turma – avere mobilă.
Ciobanul era și creator. Își făcea singur fluierul, opincile, cojocul. Știa cum bate vântul, când vine ploaia și cum se schimbă lumina pe creste. Fără hartă sau busolă, se ghida după instinct, soare și semnele naturii.
Câinele ciobănesc nu era animal de companie, ci gardian. Curajos, loial, gata să înfrunte lupi sau urși pentru a apăra turma. Fără el, ciobanul nu ar fi supraviețuit.
Laptele de oaie nu era doar hrană, ci uneori și monedă. Ciobanii plăteau taxe în brânză, trocau cu urdă sau vindeau cașul în târguri, devenind negustori respectați în lumea lor.
Fluierul ciobănesc, atât de prezent în baladele noastre, avea inițial rol de comunicare. Se folosea pentru a transmite mesaje sau semnale între păstori, de pe un deal pe altul.
Ciobanul era și poet. Nu scria versuri, dar le cânta. Din suferință, dor și singurătate s-au născut balade precum „Miorița” – o reflecție profundă asupra vieții, morții și destinului.
În unele regiuni, oile erau mai valoroase decât pământul. O turmă bine îngrijită însemna hrană, îmbrăcăminte, comerț și chiar zestre la căsătorie.
Și astăzi, încă mai urcă oameni cu turmele lor spre munte, cu același cojoc, același fluier, același ciomag. Încă mai există stâne izolate, unde nopțile sunt lungi, dar cerul e plin de răspunsuri.
Oaia și ciobanul nu sunt doar trecut. Sunt parte din cine suntem. Ne amintesc de simplitatea care hrănește, de libertatea care nu are pereți și de demnitatea muncii făcute în tăcere.
